 adminAdministrator
Postari: 2225
|
|
PERIPLU MARAMURESAN
Titus Pintea
Anii adolescentei i-am petrecut în bătrana Marmatie, în inima Maramuresului istoric. Acolo am luat primele lectii de muscărit, urmărind cum mainile bătucite de coada toporului ale lui Gheorghe a Bazului, poreclit de săteni după pasiunea sa de a face „baze”, după ce au ciupit fire de lană din pieptarul lecrecului, cu un capăt de ată si-o pană de cocos, prinzand în menghina degetelor carligul, au legat muste trainice si bune. Pe văile Săpantei, Izei si ale Marei ori a Cosăului, am hălăduit însotit de un alt mare mester muscar, Vasilică David, zile întregi, sorbind truditi din apa rece a borcutului după o frugală masă de slană cu ceapă, pornind din nou spre tainice dulbini în care fulgerau păstrăvii sperantei. Dar am învătat de la acest om simplu o minunată zicală, „Domnisorule, păstrăvul nu-i peste, îi păstrăv, si nu ne lăcomim la desagă. Mai este si ziua de maine”. Si acum, după ani multi, destinul mi-a oferit sansa unei vacante de trei săptămani, combinată cu un tratament de atenuare a ruginii din ciolane, la Sat Sugatag, înconjurat de văile pe care le stim din copilărie si, ca adult, călcate prin anii `60 - `65, cand eram băimărean. Cand în prima zi, de pe podul din Hărnicesti, am privit zbuciumul raului cu nume de fată, Mara, săltandu-si undele peste vadul cu bolovani mari si rotunzi, mi-au revenit, prin ceata amintirilor, zilele în care, înarmat cu o vargă de alun călit, călcam vadurile reci doar în tenisi rupti si plesneam cu singura muscă pe sub malurile umbrite de arini, scotand cu greu păstrăvii bătăiosi. Si-n acele clipe de nostalgie m-am simtit singur, pierdut, că-n jurul meu nu mai erau vechii mei ortaci. Apoi am urcat pe Mara în sus, ore în sir, pană pe Valea Albă, pipăind cu musca toate cotloanele si suvoaiele raului. Un coleg băimărean îmi spunea înainte de sejur că s-ar putea să am surprize, colo, pe Mara. Si am avut. Pe o apă putin frantă, cu o muscă Red Tag, apoi cu un Mosquito, pe un suvoi de vreo sută de metri, am luat lipani frumosi, dar si juniori, toti plecati înapoi în unda raului. Apoi, afland un izvor ce a aburit termosul, am stat la odihnă si la dezghetarea picioarelor amortite în cizme. În altă zi, luminată de zeul Ra, am pornit pe Cosău de Jos, de langă Cornesti, mutandu-mi masina, uneori cu greu, pe sub livezile oamenilor, apoi două zile mai mult pe jos, pană am ajuns mai sus de Budesti, la schitul Sfintilor Constantin si Elena, primit călduros la oleacă de odihnă de părintele Calinic. Mi-a povestit cum si-au făcut mică păstrăvărie pentru consum propriu. Coborand devale, am reusit din apa sărăcită a Cosăului, undeva, la valea cu pesti, să am în strună cativa pistruiati juniori retrimisi urgent în tumultul paraului, nevătămati de carligul fără spin. Si-n altă după amiază am pornit spre minunata manăstire Barsana, în muzeul căreia am admirat inestimabile valori si dovezi ale credintei neamului nostru, cărti bisericesti de sute de ani si minunate tablouri si fresce adunate din bisericile Maramuresului istoric.
Si, într-o zi de sărbătoare, minunate copile îmbrăcate în traditionalul costum veneau spre mănăstire, tinandu-se de mană, cantand imnuri de slavă, obiceiuri ce sper că nu vor pieri niciodată, căci sunt în inimile celor crescuti si născuti pe aceste meleaguri de datini, credintă si istorie.
Si-n sus, pe Iza, pe vaduri iuti ori domoale, cleni frumosi, ageri si cu aripioare rosii au sărit hapsani la mustele Black-Zulu si la imitatiile de tăuni ori viespi. În altă zi mi-am permis un popas pe sălbatica vale a Săpantei, dar n-am apucat să urc mai sus de cascadă, căci seara neagră parcă mai întunecată sub copacii mari, acoperea tot mai mult lumina cerului.
Dar am trăit bucuria ca în orele amurgului, undeva între cascadă si borcut, să am în strună un pistruiat ce-n lumina serii avea parcă irizatii violete, plecat iute în neantul dulbinii în care a crescut si încă vreo cinci, sase curcubei scăpati din vreo păstrăvărie. Apoi tunete si cativa stropi de ploaie m-au fugărit la masină.
Si-n drum, în altă zi, în tintirimul vechi din vadul Izei, langă crucea de lemn de stejar înnegrită de ani, cu inscriptii deja indescifrabile, mi-am amintit pios de omenia celor ce mi-au pus în mană, acum 60 de ani, o vargă de alun si o pasiune ce m-a purtat o viată de om în îmbrătisarea caldă a mamei Natură.
|
|
